Rafael Alberti – Întoarcerea Dragostei pe Culmile Vântului

Vii acum, dragoste, prevestită de vântul
pe care lanurile bălaie de pâine înflorită de curând,
în orele călduțe
ale acelei veri a noastre de început, l-au asmuțit
ca să te facă mai înaltă și mai aprinsă printre pietre.
Te mlădiai în albia subțire a monumentului
cu asemănătoare arcade, pe care mâinile romanului
le-au atins pe deasupra templelor și turnurilor
orașului, și te gândeai poate că într-o zi
îl vei încorona tu cu pașii mărunți
ai albului tău arzător.
Întâmpinai, în mijlocul acelui foșnet pietros
de oase sonore înfipte în spații,
chipul luminii înălțându-se pe munții pleșuvi,
așezările de cărămidă palidă,
potecile arse, adormita măreție, în fine,
a unei priveliști uluită să te vadă plutind
ca o nălucă a culmilor vântului.
Ah, de-aș putea, dragoste, deodată să te privesc
din nou, ca atunci,
la aceeași înălțime a soarelui, dând armonie
ceasurilor inauguralei noastre veri,
toată acea limpede muzică înflăcărată care-ai fost
în albia subțire a străvechilor pietre!
Și de-aș putea din nou, odată intrați în noapte,
tolăniți în dulcele întuneric,
să ridic din când în când capul și să privesc
prin liniștitile arcade pustii, stelele!