Să te visez precum erai, iubire,
odată, înaintea Dianelor descinse,
– acele zeități cu piept robust
și vântul ce le trece, nepedepsit, pe coapse.
Erai, iubire, – aceeași. Și Grațiile, toate,
cum sunt trei veri toride,
cu fierberea aprinsă, de bacante,
și goana, ca un clocot, a nimfelor în codru,
și floarea frumuseții, puternică, masivă,
rotundă, radiind lumină-n jur,
se deschidea în tine, și-n tine se-nălța.
Să te visez, iubire, cum ai fost
acolo, -n fața unor adânci alei de plopi,
grădină a iubirii, cu-o trupeșă Veneră
cu pulpele-aurite și pântec gânditor,
scăldându-se în muzicile serii.
Să te visez, iubire, o, da! Să te visez
cum ai fost ieri, ivită din năvălirea mării
și codrii de-altădată, retrăind
în tine-amorul sănătos și plin
al vechilor zeițe pământene.
Sensul versurilor
Piesa evocă o nostalgie profundă pentru o iubire trecută, idealizată și asociată cu imagini mitologice și o frumusețe atemporală. Naratorul își dorește să retrăiască acea iubire pură și plină de vitalitate, așa cum era în trecut, înaintea schimbărilor aduse de timp.
