Eu îți vorbeam de steaguri, ție,
fiică-a brutăresei, care
erai ca pâinea-ntotdeauna,
în tagma lupilor de mare.
O, rătăcit-am pe uscat,
zvârlit afară din mare.
Eu îți vorbeam prin ferestruică
de-oglinda care-a licărit
a unei stele zburătoare.
Zvârlit afară din mare,
o, pe uscat m-am rătăcit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia unui marinar pierdut pe uscat, care își amintește de o iubire trecută, comparând-o cu pâinea și stelele. Sentimentul dominant este de rătăcire și dor după viața pe mare.