Radu Gyr – Vecinul Care-a Murit

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
Era un viețaș ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră decât e ceaunul,
și-o noapte-a vărsat sânge pe jos.
Stă zugrăvit cu vopsele sărace – sfânt pe șindrilă –
când lăcatu-n zori a zvacnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncena silă.
Gardianul așa l-a găsit.
Au venit alți doi paznici, trăgând mohorâți din țigară,
și-ntr-o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreanță din uniforma-i murdară,
și ei l-au luat și l-au dus.
Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuți, osândiții
cum leșul afară e scos.
Pe gardieni și pe mort ploua vânăt, după tradiții,
vânăt, tărăgănat și cleios.
În celula de alături a murit alaltăieri unul.
L-au luat și l-au dus de la noi.
Dar, noaptea, când ploșnița suge și luna e ca tutunul,
ocnașul mort a venit înapoi.
Mi-a venit la vizetă cu pașii de frunze: – Hai, frate.
Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul și ochii-i luceau de fericiri dilatate,
și putreda-i gură zâmbea.
-Hai, frate, mi-a spus, și-un freamăt parcă-l bătea într-o dungă.
Mă așteaptă afară un landou.
Deasupra temniței m-am plimbat cât e noaptea de lungă,
și plec cu landoul din nou.
Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea-n celula mi l-am lucrat.
Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnașilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanțuri sunând, în convoi.
Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură.
Sunt paturi albe sus, și sunt pâini.
Ne așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură
și-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.