Cine te-a-nfrunzit cu pana,
alb trifoi de piatră vie?
Crești pe zare, elegie,
nufăr de opal, Tismana.
Leaturi negre, mânăstire,
în arginturi, sub ștergare,
sfinți albaștri ca o zare
au frunți limpezi de potire.
Un zugrav de cer și stele
– hoț de flăcări și știubeie –
tâlhări de curcubeie
aur tânăr și vopsele.
Și, cu mână diafană
și lumini cutremurate,
chipul Maicii-Prea-Curate
l-a furat într-o icoană.
Subțiați pe zid, în strai cu
flori de fir și de zăpadă,
scriși, frumos, ca-ntr-o baladă,
ctitori: Mircea, Radu, Vlaicu.
Pe veninuri și vâlvoare
Sfântul Gheorghe scânteiază.
Sub Florii și Bobotează
arde Vinerea-cea-Mare.
La vecernii-n seara lină,
triști, cu umeri ca oglinda,
trec heruvii mirosind a
busuioc și a lumină.
Fâlfâind, un serafim
dă de veste prin unghere
c-a venit la priveghere
umbra popii Nicodim.
Și, când freamătă gorunii
veacurile ies din gropniți,
urcă scara în clopotniți
și trag clopotele lunii.
În tăcerile Tismanii,
din morminte, din gorgane,
cnejii vin și plâng în strane
peste vinete cazanii.
Sensul versurilor
Piesa evocă atmosfera mistică și istorică a mânăstirii Tismana, descriind elemente religioase, figuri istorice și ritualuri sacre. Versurile creează o imagine poetică a spiritualității și a legăturii dintre trecut și prezent.