Te-ai poticnit c-o tiflă-n veșnicie,
cu-o mână-n gâtul clipei ca un fur.
Și-aveai sub coaste-un bulgăr de azur
să-l semeni întru rod și feciorie.
Veneai din cer. Ai plâns pe vr-un condur,
ai râs cu vântu-n dulce preacurvie
și-ai pus și-n buzunar o mierlă vie,
dar n-ai sădit o rază împrejur.
Ci-ntr-un amurg, o umbră diafană
în pragul tău se va opri să stea
și parc-ar lumina ca o icoană.
și parc-ar plânge sub povară grea,
iar șoapta-i va ofta ca o dojană:
– Dă-mi înapoi talantul, slugă rea..
Sensul versurilor
The poem reflects on a poet's failure to use their gifts to create beauty and light in the world. The poet is confronted with their wasted potential and the demand to return the 'talent' they were given.