Muniţii, cai şi oameni, zvâcnim în lungi coloane,
cu mucegaiul ploaie, şi somnul în ciolane.
Omizi lichefiate ne curg pe sub cămaşă,
când burniţă cleioasă pe pleoape ni se-ngroaşă.
Hârâitor, oftatul îşi sparge-n piept coptură,
între gingii rămâne sleită-njurătură.
Şi oameni, cai, muniţii, călcăm băloşi de ploaie,
prin Rusia enormă, cu pântec de noroaie.
Bocancii sparţi, prin pâlnii şi guşi de iaduri, calcă
şi pasul cară smârcul tot, halcă după halcă.
Mocirle despuiate, cu zburdă desmățată,
sar moale şi ne muscă, rânjind, de beregată.
Băltoacele se uscă pe noi şi ni se-agaţă,
valvoaie şi leproase, de umeri şi de viaţă.
Şi noi călcăm-nainte, muniţii, oameni, vite,
dormind, în mers, prin zeamă mocirlei nărăvite,
pe când noroiul cască şi, plescăind, se scoală,
plesnindu-ne obrajii cu drojdie de smoală.
Zbârlit, îşi umflă-n drumul truditelor companii
spinările puhave şi negre de jigănii.
Flămând, holbat la pândă, ca o ciudată fiară,
ne-nhață şi ne trage în putreda lui gheară.
Ne cheamă, ne momeşte, se gudură, ne suge,
ne linge şi ne leagă cu lanţuri şi belciuge.
Cu duhnet ne sărută, ne scuipă, ne despoaie,
icnind, ne tencuieşte cu lespezi de noroaie.
Toţi suntem o mocirlă, din frunte la obiele,
parc-auzim noroiul cum clefăie sub piele,
cum plescăie în carne, cum fâsâie în oase,
şi, fleşcăit, ne iese prin pleoapele vâscoase.
Şi oameni, cai, muniţii, zvâcnim în lungi coloane
Se-nfundă cauciucuri şi roţi de camioane,
Şi caii până-n oişti, şi ‘trupa’ până-n şale,
Şi sufletul şi viaţa, în măzga asta moale
Şi noi călcăm-nainte, prin mlaştinile oarbe,
hohotind, nămolul ne suge şi ne soarbe,
ne bea şi ne scufundă, adânc şi leşiatic,
în leagănul lui muced şi vânat şi sălbatic.
Colonia Manhaim, Octombrie 1941
Sensul versurilor
Piesa descrie ororile războiului printr-o metaforă puternică: noroiul. Soldații, caii și munițiile se afundă fizic și metaforic în noroi, simbolizând pierderea speranței și a umanității în condiții extreme.