Ursuz, mocnind de ghețuri în cerdacuri,
păzit de taine vechi ca de zăvozi,
din când în când basmaua ți-o deznozi
din noduri de milenii și veacuri.
Și, moșule, din gerul tău scântezi
noi lumi de foc, de sus, din prepeleacuri,
rubine mari în funduri reci de lacuri,
sau jerbe lungi cu diamante-n cozi..
Și eu, moș-Cosmos, vin din nebuloase,
dar ard ca tine-ntr-un părelnic ger
sâmburi de foc și jerbe luminoase.
Re-nfeciorat în vechiul meu ungher,
deznod basmaua nouă de mătase
și-arunc din ea spărturi de juvaer.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de transformare și eternitate prin metafora unui bătrân cosmic. Vorbitorul se identifică cu această figură, subliniind arderea interioară și capacitatea de a crea frumusețe din frig și întuneric.