Ești, Doamne, bun, eu pământean și rău,
și-n dragoste nu-Ți seamăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău,
de par dospit din cer, nu din argilă.
Nu Ți-am râvnit nici razele subțiri,
nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaș în răstigniri,
și-Ți tot îngân osânda din icoane.
Sfințit pe cruci pe care nu m-am vrut
și de-nvieri pe care nu le-aș cere,
nu știu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?.
Cu nesfârșită slavă mă încarci
și-n cuie, când sfințenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
și-Ți cresc alături, sânge lângă sânge.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația complexă dintre om și divinitate, evidențiind suferința și sacrificiul ca elemente definitorii ale identității spirituale. Versurile sugerează o căutare a sensului existenței prin credință și o acceptare a condiției umane imperfecte în raport cu divinitatea.