Muşcând paznicul, din cuşca lui, spre munte,
lupul ca o flacără-a ţâşnit.
Tremură pădurile pe frunte
cu inelul brumelor sfinţit.
Lunecă din bahnele ceţoase
miros vânăt de sălbăticiuni.
Vântul sur, pe labe somnoroase,
se târăşte ca o fiară prin sloduni.
Lupul fuge. Zări îi cad în blană.
Crengile: arcane, şbilţuri, bice.
Brazii clatină albastra lor capcană,
din puhoaie îi stropesc alice.
Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuet
ca o stâncă prăbuşită. Jnepii fug.
Noaptea zornăie. Adâncurile sue.
Râpe-l beau. Şi piscurile-l sug.
Dar ajuns pe muşchiul vârfurilor aspre,
cerul viu îi curge pe spinare
şi văzduhul, gâlgâind de astre,
îl cuprinde-ntr-o fluidă îmbrăţişare.
Lângă lup se gudură zănoage,
feriga se bucură că-l simte,
vizuini flămânde şi bârloage
cu urechi ciulite-i sar-nainte.
Părul ca o ceaţă grea pe spate
se zbârleşte de tăcere şi de veac.
Stâncile îi joacă-n ochi, mirate,
botul linge umbrele, buimac.
Stă pe muchea gresiilor crunte,
năucit de spaţiu şi de piatră.
Roşie şi rătăcind în munte
luna vine din prăpăstii, speriată.
Lupul muşcă, lacom, carnea lunii,
dinţii se împlântă şi sfâşie,
şi, rupând ca dintr-o pradă vie,
de pe bot îi curge sângele genunii.
Sensul versurilor
Piesa descrie evadarea unui lup din captivitate și călătoria sa spre libertate în mijlocul naturii sălbatice. Lupul devine una cu natura, absorbind esența munților și a cerului, într-o transformare mistică.