Și anii cresc ca mustul roșu-n linuri,
Savanții distilând în alambic
sublimul tot și putredul nimic,
aceleași întrebări și-aceleași chinuri.
Și viața jucând, goală, din buric,
pe mesele amarelor festinuri,
și cupa lunii plină de veninuri,
sub inocentul lunii borangic.
Și noi curgând, nestinsă cărăruie,
din morți în prunci, din zâmbet în suspin,
Sărutul tămâind ca o cățuie,
ca să se facă sabie și spin,
și-același am târât din cer în cuie
și-același sfânt și-nsângerat destin.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii ciclice a vieții și a destinului, explorând contrastele dintre sublim și putred, zâmbet și suspin. Sugerează o acceptare stoică a destinului, chiar și în fața suferinței.