Dă-mi chipul tău, granit senin,
dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în neîmpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă!
Să nu mai spumege în piept,
sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte-n pofta mea le-aștept,
nici câte spaima mea le teme.
Vreau taina neștiinței reci
și-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoială nu pătrunde.
Granit, dă-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ți împietrire,
pentru-o lumină fără chin
și-o moarte fără răstignire!
Vreau, iarba, înțelepciunea ta
de-a nu-ți aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
far-a privi nimic înainte.
Să cresc în timp și infinit
din duhul tău, senină iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a scăpa de tumultul interior și de a găsi liniște și pace în moarte sau într-o stare de nepăsare. Eul liric aspiră la seninătatea și imobilitatea granitului și a ierbii, dorind să se elibereze de griji și temeri.