Dumnezeu, din muguri și mătase,
mi-a trimis un pui – ca un lăstar –
ziua să mi-l joc pe-o chiparoasă,
seara să mi-l culc în degetar.
Pentru piciul ăsta mic de aur viu
– fulg de lună, zâmbet de zăpadă –
m-am făcut tătic giuvaergiu,
strai de-azur să-i cos dintr-o baladă.
Îi aștern suave pentru mers
strofe mici ca fulgi de crizanteme,
ca să calce numai peste vers,
cu pantofi de rouă prin poeme.
Îi fac jocuri din aripi de cărăbuș
și din umbre moi de tămâioară.
Leagăn i-am cioplit dintr-un arcuș
și culcuș de cer într-o vioară.
Cresc păpuși din floare de cireș
și le plimb prin stihuri și zorele,
și-un căluț de vis îi scriu pe-un preș
măestrit din cântece și stele.
Chiar și urșii, cu priviri de sticlă roz
și cu funde prinse în agrafe,
îi adorm în basm cu voievozi,
în cocioabe albe de garoafe.
Și așa trec zilele… cu steme,
cu oftat, cu zurgălăi sau cu amar,
și ne uită-ntre garoafe și poeme
– pici plăpând și tată grădinar –.
pe o margine albastră de cleștar.
Sensul versurilor
Piesa descrie dragostea unui tată pentru copilul său, exprimată printr-o lume imaginară, poetică și plină de elemente delicate din natură. Tatăl creează un univers magic pentru copil, folosind poezia și imaginația ca pe un scut protector.