Înfipt în piatră cât mai sus de glezne
și-mpresurat de ger și stalactite,
m-au botezat zănoagele zbârlite
și-am odrăslit în trăsnete și plezne.
Cu spini vâlvoi și gheare ascuțite
și-nvestmântat în cremene și bezne.
Decât din borangicuri moi, mai lesne
m-au făurit din vârfuri de cuțite.
Și, totuși, prin ce stranie urzire,
din când în când găsesc pe-un fund de cufăr
O cușmă albă și un strai de mire.
Și când, ca o fierbinte rană, sufăr
scrâșnirea dălții-n recea-mi împietrire,
o clipă mă cutremur ca un nufăr.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de suferință și împietrire, dar și o posibilitate de transformare și purificare. Eul liric, născut din asprime, descoperă fragmente de puritate și speranță, sugerând o dualitate între durere și potențialul de frumusețe.