M-a despuiat și soarele cu jaful,
m-a tâlhărit și luna la răscruce,
și-n brațele-ncleștate să m-apuce
mușcai, adesea, pietrele și praful.
Fluieră-mi, mierlă, și mai zi-mi tu, cuce,
și tu, vântoasă, zumzăie-ți taraful,
că mă ridic din trânte, ca seraful
împresurat de-un cearcăn ce străluce.
dacă m-aruncă brânciu-ntr-o fântână,
beau un cauc de lacrimi și iau vlagă.
De mă dărâmă lupta în țărână,
se-ntinde brațu-o stea să mă culeagă,
și când mă surp din cântece, pe-o rână,
îmi crește înc-o aripă, mai dragă.
Sensul versurilor
The poem speaks of enduring hardships and finding strength in adversity. Like Anteu, who regained strength when touching the earth, the speaker finds power in nature, tears, and even defeat, transforming them into renewed vigor and growth.