Tăcere de arbori din sticlă, senină,
seve oprite în lungă uimire,
urşi adormiţi după cină,
vânt înalt ca o fată subţire.
poteci bântuite de-un gând,
puhoaie în alb îngheţate,
vulpi de ger, respingând
chemarea puştilor înclinate.
aer rece, ca o pânză de in,
din care ciutele îşi fac broboadă,
izvor de piatră unde cerbii vin
lăsând podoaba frunţilor să cadă.
corbi clocindu-şi ouăle de ger,
aşteptând solemn minunea facerii,
corni severi, în trunchiul de fier
pregătind roşul pentru zilele coacerii.
stele vuind peste frunte, făcând-o
zvelt castel, strălucind de idei,
şi-n sângele meu, tu, flămândo,
cea mai femeie dintre femei –
zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,
într-o îmbrăţişare nefirească –
amândoi
în pădurea de sticlă, zeiască.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastele dintre frig și căldură, tăcere și pasiune, natură și sentimente umane. Este o meditație asupra dualității vieții și a iubirii, plasată într-un peisaj hibernal, dar plin de simbolism.