Doamne, ca de obicei încep cu cereri,
Iartă-mi egoismul,
Că-ți cer doar lucruri care se sting odată cu mine,
Iartă-mi intenția de respingere de după masca politeții
Și… ceartă-mă cu fulgere când cad în brațele indiferenței,
Că uneori, Doamne, recunosc,
Și mă rog doar ca să mă spăl pe mâini
Și… binele pe care vreau să îl fac îl amân,
În mine cresc urgențele și mă supun,
În timp ce în nebunia mea mă cred stăpân,
Iartă-mi graba către zilele de mâine
Care… mă împiedică să îl văd pe cel ce îmi întinde o mână către mine,
Sucește-mi mințile dacă gândirea e cea care mă face să mă pierd,
Și… Doamne, dă-mi lumina ta în gând,
Sau ia-mi voința liberă,
Ia-mi putințele ca atunci când pot te scot din socoteli
Iartă-mi putințele
Și iartă-mă că am spus această rugăciune cu voce tare
Sensul versurilor
Piesa este o rugă de iertare adresată lui Dumnezeu, în care naratorul își recunoaște egoismul, amânările binelui și tendința de a se baza pe propriile puteri. El cere ajutor divin pentru a depăși aceste slăbiciuni și a se conecta mai bine cu ceilalți și cu divinitatea.