Iubire, care-mpărățești în lumea-aceasta atât de mare,
Vezi frumusețea mea, în grădina apropiată, rătăcind?
Vezi ochii ei fermecători, ca stelele în cer lucind,
Ca lămpi ce luminează-n Templu, cu aura strălucitoare?
Vezi trupu-i minunat și chipul, întruna-n stare să cuprindă
Și să răsfrângă-n el splendori din răsărituri vii de soare?
Și cugetu-i, un Domn, stăpân peste destine trecătoare,
În care Dumnezeu se vede, ca-ntr-o mirabilă oglindă?
Privește mersu-i prin grădini, cât este de îngândurat,
Și cum a-nfrânt voința ta, cu flori când te-a înconjurat;
Sub pasu-i unduios și lin, și iarba crește fericită.
Din ochii izvorând lumini, răsare-a Primăverii rază,
Cu flacăra iubirii ei, alungă norii-ntr-o clipită
Și ca un Paradis sublim, Pământul înfrumusețează.
Sensul versurilor
Piesa este o odă închinată frumuseții și iubirii divine, văzute în chipul unei femei. Aceasta este descrisă ca o reflectare a divinității, cu o frumusețe care transformă lumea într-un paradis.