Versiune românească: Petru Dincă.
Nici primăvara n-are atâtea flori ce-mbie,
Nici toamna-atâția struguri copți în vie,
Nici vara atâta soare pe poteci,
Nici iarna atâtea-nghețuri reci,
Nici marea atâția pești în unde,
Nici Beauce atâtea grâne s-o inunde,
Nici noaptea atâtea torțe luminoase,
Nici codrii atâtea crengi umbroase,
Nici în Auvergne nu sunt fântâni mai numeroase,
Nici în Bretagne, nisipuri mătăsoase,
Cât port în inimă, iubita mea,
Pentru făptura-ți, cu tristețe grea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o dragoste profundă și melancolică, comparând intensitatea sentimentelor cu bogăția și frumusețea naturii în diferite anotimpuri și locuri. Totuși, această dragoste este însoțită de tristețe.