Petre Ghelmez – La Seceriș

Treceau albi pe ceruri nori lungi ca gâtul de cocori
Sunând strune de viori și mă strămutau furiș într-un fel de luminiș
Vara-n drum la seceriș.
Maica galbenă lumina din pământ creștea albina miere coaptă și rășină îndesată pe sub zări până pe la subsuori până-n ochi până-n sprâncene pe sub piele pe sub gene.
Prin ciorapii groși de lână usturime mâncărime de pleavă și de țărână și de greieri răgușiți
De prin miriști și arșiți pe sub soarele molâu numai solzi de spin de grâu.
Numai boabe tari ca piatra să ne lumineze vatra eu tot mic sub spicul des cât o boabă de orez ce să dea de-a berbeleacul vreau să aflu mai ales unde cântă pitpalacul.
Rugi mor prin mor săgetați pe la chindie de-un fulger de ciocârlie gușterii din iarba grasă își scot capul de mireasă ca li s-a uscat prin gură limba de-atâta căldură.
Prin țărâna de cenușă pașii mei mititeii frig ca pasărea-n țeapă și lasă tipăritura sub atâta foc și zgură un călcâi un călcâi.
Ca luceafărul dintâi și cinci degete-n inele cu coroana lor de stele arde soarele topește fața zărilor mă crește fața zărilor mă crește.
Lasă-mă tu față rea sub lumina verii grea printre maci și gherghinari? nu mă duc la ape mari lasă-mi anii care-mi plac într-un cuib de pitpalac.
Lasă-mi zilele și glasul lasă-mi pasul lasă-mi ceasul într-un bob aprins de grâu să mă-ngroape pan’ la brâu în izvor fără căldură tot copil naiv și pur.
Ah de unde să fi știut că ești surdă că sunt mut că-ntre noi e-o apă albastră fața zărilor că nu te-aș mai fi strigat acu te-aș mai fi strigat acuuuuuuu..