Unde eşti, zi care-atunci ai apus?
Colină-n septembrie, iată-mă sus
În vântul stârnit ce făcea frunza să cadă,
Dar scufundat în liniştea din copaci şi din nori –
Omagii ale nopţii de toamnă, cocori
Treceau peste copilul-iscoadă.
O, ceas depărtat, un cântec de laudă ţie!
Cu gât alungit marile păsări zburau prin tărie.
Copilul le striga, de jos, un cuvânt.
Ele ţivliau strident şi piereau duse de vânt.
În tufe şi crengi fâlfâia părul tău desfăcut,
Mumă timpurie, care pe toate le-ai născut,
Mlaştini şi fluvii, prăpăstii şi astre.
Te-am văzut vânturând
Prin ciurul zării albastre
Colbul incandescent, meteorii.
Pipăind pământul cu toţi porii,
Am auzit scaieţi şi pietre cântând.
Colina plutea. Şi ţâşnea câteodată
Pe cer în jos o aprinsă săgeată.
Nimerea noaptea. Dar ea la oblâncuri
Cu beznă grăbită rana-şi închidea
Şi peste plopii legănaţi neatinsă stătea.
Focuri şi izvoare vâjâiau în adâncuri.
Sensul versurilor
Piesa evocă o noapte de toamnă încărcată de melancolie și amintiri. Naratorul își amintește de un moment din trecut, contemplând natura și efemeritatea timpului.