Peter Huchel – În Patrie

Vreme cu coasa ruginită,
Cam târziu ai pornit
În sus, pe poteca bătută de mine cândva,
Cenuşiu în ceata fugarilor.
Peste noi – cerul ca o apă subţire.
O piatră albă s-a înecat.
Era luna? Sau ochiul pustiului?.
În tufele de pe morminte se jelea înserarea.
Îşi înfăşura gluga
Ţesută grosolan din iarbă şi ceaţă,
Pe coifuri şi oase,
Zorile cu crustă de gheaţă
Azvârleau cioburi sclipitoare în păpuriş.
Tăcut, pescarul împingea
Barca pe râu, trecându-ne dincolo.
Se tânguia vocea-ngheţată a apei
Pe care atâţia morţi au plutit în jos.
Dar pe ea, cine-a îngropat-o-n lutu-ngheţat,
În cenuşă şi mâl,
Bătrâna urmă de picior a necazului?
În aria războiului strălucesc ogoare.
Peste tot viaţa s-a trezit,
Omul a siluit pustia pietroasă
Ocrotind cu gard viu apărător de vânt
Spicul, ţărâna afânată.
Şi grâne caută cu sugătorul rădăcini
Pământul greu, semănătorile-mping în sus,
Stăpâne pe locul unde era zmârcul stătut.
Pufos, ciulinul alb vesteşte vara.
Femeile nălbesc cânepa.
Şi pe lângă podul aruncat în aer,
Pe coastă în sus,
Câinele mână oile spre saivanul încăpător.
Frumoasă e patria,
Când peste discul de aramă verde
Al iazului ţipă cocorul
Şi aurul se-ngrămădeşte
Pe bolta albastră de octombrie;
Când grâne şi lapte dorm în cămări,
Fierăria funinginită a lumii
Începe să-şi aţâţe focul.
Din nicovala nopţii,
Căzând pe umbre de lilieci,
Ţâşnesc scânteile.
Oare nu-ntotdeauna noaptea,
Noaptea bântuită de tunete,
A făurit fierul
Incandescent al zorilor?.
Încă întârzie pe cărare
Doi plopi
Înălţându-se spre lumină
Ca antene ale pământului.
Ei simt adierea păpurişului
Şi răsuflarea aspră a bărbatului
Care, jos, pe coastă, întoarce plugul,
Răstoarnă brazda.
Şi inima mea ară,
Aruncându-şi sămânţa-n cuvânt.