De nu te-aș prețui îndeajuns,
Mi-ar stinge pizma orice desfătare,
Iar deznădejdea a intra pe-ascuns
În mintea care (– cum un vierme are
Și el putința de a fi o parte
Din infinit) privește cum răsar
Ca niște lumi divine, fără moarte,
Frumoasele-ți poeme. Află dar
Că nici puterea-ți de-a întrece-n zbor
Chiar culmile de alții greu urcate –
Nici faima – umbră a unui viitor
Pizmaș pe timp, – să-ntunece nu poate
Cu vreo undă de amărăciune
Stârnită de nefaimă, prețuirea
Ce ți-o aduce omul care spune:
Și viermii pot slăvi dumnezeirea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o admirație profundă față de opera lui Byron, subliniind valoarea sa eternă și capacitatea de a inspira chiar și pe cei mai umili. Vorbitorul afirmă că faima și invidia nu pot umbri prețuirea pe care o simte pentru creațiile sale, recunoscând divinitatea în poezia sa.