Zadarnic pe geam pictezi inimi:
prințul tăcerii
strânge ostași, jos, în curtea castelului.
Flamura sa o-nalță-n copac – o frunză, de-azur când e toamnă;
împarte oștirii iarba tristeții, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.
Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete
înfășurat în manta ce cândva de pe umerii tăi căzuse, noaptea, pe scară,
cândva, când era castelul în flăcări și tu rosteai omenește: Iubito…
El manta nu o cunoaște și steaua n-a implorat-o și se ia după frunza ce-i plutește-nainte.
„O, iarbă”, i se pare c-aude, „o, floare a timpului”.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și dezamăgire, unde eforturile de a reaprinde o iubire pierdută sunt zadarnice. Un personaj, numit prințul tăcerii, pare să fi înlocuit sentimentele calde cu o indiferență rece, lăsând în urmă doar amintiri ale unui trecut incendiar.