Paul Celan – Pat de Zăpadă

Ochi, orbi ca lumea, în crăpătura morții: Eu vin,
formă dură în inimă.
Vin.
Perete abrupt oglindă a lunii. Coborând.
(Lampă murdărită de respirație. Sânge ca ața.
Suflet ca norii, încă o dată aproape de formă.
Umbră cu zece degete – împreunate.).
Ochi orbi ca lumea,
Ochi în crăpătura morții,
Ochi ochi:.
Patul de zăpadă de sub noi amândoi, patul de zăpadă.
Cristal împrejurul cristalului,
zăvorâți în adâncul timpului, cădem,
cădem și stăm și cădem.
Și cădem:
Am fost. Suntem.
Suntem o carne cu noaptea.
În feluri, feluri.
Sus, fără zgomot
călătorii: vultur și stea.
Jos, după tot, noi,
zece la număr, poporul de nisip. Timpul,
cum să nu, are
și pentru noi o oră, aici,
în orașul de nisip.
(Povestește despre fântâni, povestește
despre cununa fântânilor, roata fântânilor, despre
adâncurile fântânilor – povestește.
Numără și povestește, ceasul,
și acesta, trece.
Apă: ce
cuvânt. Te înțelegem, viață.).
Străinul, nechemat, de unde,
oaspetele.
Rochia lui picurătoare.
Ochii lui picurători.
(Povestește-ne despre fântâni, despre –
Numără și povestește.
Apă: ce
cuvânt.).
Rochia lui și ochii, el stă,
ca noi, în plină noapte, el arată
înțelegere, el numără acum,
ca noi, până la zece
și nu mai departe.
Sus,
călătorii
rămân
de neauzit.