Așa stau, ca de piatră, în
depărtarea, spre care te-am împins.
Limpezite
de nisipul zborului
cele două
peșteri la marginea de jos a frunții.
Înăuntru întunericul
ochit.
Lovit
de ciocane bătute în tăcere
locus,
unde ochiul aripii m-a atins.
În spate,
adâncită în perete,
treapta,
pe care se ghemuiește amintirea.
Încoace,
se prelinge, dăruită de nopți,
o voce,
din care tu pregătești licoarea.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema amintirilor și a regretelor. Vorbitorul se află într-o stare de contemplare, analizând trecutul și impactul acestuia asupra prezentului său, simțind o distanță față de o persoană dragă.