Mă trezesc dintr-un coșmar, beau o cafea amară,
Sper să mă ajute, căci somnul ăsta mă doboară.
Privesc pe geam îngândurat, imaginea-mi pare neclară,
Sticla cristalină desparte lumea reală de cea imaginară.
Cafeaua-i caldă, transmite o aromă,
Am impresia că-n spate mă paște o fantomă,
Dar de fapt sunt singur și totul e un miraj,
Cred că e de vină atmosfera, sau poate acest anturaj.
Asupra psihicii acționează tot ce mă-nconjoară,
Încerc să rezist și să lupt, până la sfârșit ca o fiară,
Dispoziția tot coboară și coboară, niște zgomote-afară,
Sticla devine murdară, nu mai are gust acea cafea amară.
Ce s-a întâmplat? Până nu demult era totul bine.
Nici până acum nu înțeleg, ce se-ntâmplă cu mine,
Poate timpul e de vină, totuși e ploios și frig afară,
Continui să scriu versuri, căci poezia-i o comoară.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și introspecție, în care naratorul se simte copleșit de gânduri și emoții negative. Cafeaua amară devine un simbol al amărăciunii și al dificultăților vieții, în timp ce scrisul devine o formă de refugiu și consolare.