Și după zece mii de ani,
se plimbă-o fată sub castani,
desigur zveltă, balaiioară,
cu ochi albaștri, diafani;
și iată, iar e primăvara.
Sunt zori de vrajă și lumini,
la tinerețea mea-n grădini,
e fraged totu-n rouă rece,
cărări, boschete, arbori, crini,
și tot ce nu se poate trece.
Mesteacănii albi, legănători,
doi ochi în gingașe candori,
da, e chiar ea, și-aceeași luncă
unde-o iubii de-atâtea ori.
Și tot ce-a fost există încă.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și reîntoarcere la un loc și o iubire din trecut. Natura este martorul etern al acestor sentimente, iar amintirea persistă chiar și după o lungă perioadă de timp.