I
Eu sunt nefericitul din ariile arabe —
Odat-aveam palate şi bande musulmane
Şi-aveam la căpătâiu-mi în somn un cor de roabe
Cu sânurile goale, cu ochii de satane..
În vis îmi stau de pază cântările lor slabe
Când umbrele din iaduri au fulgere-n turbane —
Scrâşnind ca zomzomimii blestemele-n silabe —
Se repezeau cu torţii izbite-n iatagane..
Aveam chiulaf de smirnă, eram frumos şi tare,
În Meca de-al meu nume ştia şi Mohamet —
Dar prea-mi plăcură multe strânsori istovitoare.
Azi sunt ca scos din groapă, dar des, întretăiet,
Suflarea pătimaşă de guri dogoritoare
O simt şi-acum pe barbă, pe trupu-mi de schelet.
Carmen, I, nr. 2, 20 iulie 1898.
II
Dar m-au închis pizmaşii în turnul de la Nil,
Şi-acum sub cerul veşnic senin, desfidător,
Mă regăsesc cu doru-mi — vâslaş cicălitor —
Ce plimbă o cadână în nopţile de-April..
O văd, o simt aproape, — frumosul ei profil,
Pe jumătate-n umbră, se-nclină visător;
I-s ochii de cărbune, şi patimile lor
Din nou îmi toarnă-n sânge veninul cald, subtil.
Eu sunt nefericitul arab pe care paşii
Geloşi îl ferecară în lanţuri, — ucigaşii!
Azi vizitez haremul pe buze de sultane.
Şi paşii-mi poartă chipul gravat pe iatagane.
Cairul este mare, cadâncele-s frumoase,
Dar, vai, în turnul umed, rămas-au numai oase.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia unui personaj decăzut, odată potent în lumea arabă, acum exilat și închis. El își amintește cu regret de luxul și puterea de odinioară, fiind bântuit de amintiri senzuale și de trădarea care l-a adus în această situație.