Privesc în ochii tăi, femeie,
Și vreau să uit duiosul cânt:
Iubirea este o scânteie
Rătăcitoare pe pământ.
Ai fost amanta care-nșeală
Și totuși eu te iert, Mihlar,
Căci mângâierea ta regală
Preschimbă sufletu-n altar.
În prima zi de-nfiorare
Privim estatic de pe mal
La tinerețea lunei care
S-a smuls ca Venera din val.
Aievea alții-n clipele-aste
Văd poate-n stinse depărtări
Cum crainicul iubirii caste
Apune solitar pe mări.
Un singur gând mă-nfiorează
Sub blânda stelelor risipă!
Iubirea care-ncarcerează
O vecinicie într-o clipă.
Ca luna nopților senine
A pribegit mângâietoare
Și dacă se aprinde-n mine
E semn că-n alte inimi moare!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire trecută, văzută ca o scânteie efemeră. Vorbitorul își amintește de o relație complexă, marcată de trădare, dar și de momente de extaz, contemplând efemeritatea iubirii și a frumuseții.