Poeții se îndrăgostesc sonor,
Absurd, infam și cataclismic,
Sunt epicentre-n cord seismic,
Copii cu aere de-actor.
Actorii se îndrăgostesc pe scenă,
Recită, mângâie, se răsucesc,
Se-nvăluie în nori, înmuguresc,
Zâmbesc cu mâna pe sirenă.
Sirenele se-ndrăgostesc de marinari,
Îi urmăresc, le cântă în siaj,
Confetti de lumină-ntr-un machiaj
Înfășurat pe chipuri de corsari.
Corsarii sunt poeții mărilor profunde,
Sălbăticiți, calini și arboricoli,
Un pic vioi, un pic ridicoli,
Zâmbind infernului din unde.
Infernul e o casă de poet,
Înlănțuit de demonii-nserării,
Răpus de plâns, de gustul sării,
Prea des timid, prea des discret.
Iubind precum Pygmalion, concret,
Transfigurat din Pathos în ascet,
Poetul e Transfugul violet,
Stabilipod în conspirația mării.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul iubirii și al creației artistice, folosind metafore complexe legate de mare și de figuri artistice. Poetul este văzut ca un transformator, un refugiat violet prins în conspirația mării, reflectând asupra intensității emoțiilor și a procesului creativ.