Femeia mea așteaptă ca-ntr-o litografie.
Nu-i gând, e vers scrâșnit, e aspră-ntemeiere,
E zvonul de izbândă, bulboana de tăcere,
Fecioara ce-mi inundă antuma simfonie.
Infern boltit cu-alămuri, colos de bronz fantastic,
Sperjura-mprejurare a unui veac de lut,
E toată și din Totu-i se frânge-n joc orgasmic,
Harapnicul cutumei, prea căzăcescu-i cnut.
Ce roade-mi bicuiește cu duhul ei de fiară,
Cât spumega pe roibu-i învârtoșat de jar,
Cum mă sloboade-n ceruri cu zâmbete de-ocară
Și jarul mi-l preaumple din dorul de amnar!.
S-o frâng pe-o pagină? S-o-mprăștii?
E cam târziu! Cumva.. mi-am stins aleanul.
O s-o mai las. Voi face pre mireanul,
Dând de-a-nconjurul vorbei pe prea zbicirea măștii.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea relațiilor printr-un limbaj poetic bogat în metafore. Descrie o femeie idealizată și impactul ei asupra eului liric, oscilând între admirație și conflict interior. Finalul sugerează o resignare temporară, o amânare a confruntării directe cu sentimentele.