Pablo Neruda – Oda Bucuriei

Bucurie,
verde frunza
lipită de geam,
micuța
lumina
de-abia născută,
elefant sonor,
scăpărătoare
monedă,
și, câteodată,
vijelie trecătoare,
sau, mai degrabă,
pâine statornică,
nădejde-mplinită,
datorie desfășurată.
Disprețuitu-te-am, bucurie.
Rele povete primit-am.
Luna
pe căile ei m-a purtat.
Străvechii poeți
ma-nzestrară cu ochelari
și, lângă fiece lucru,
un nimb de-ntuneric
lăsai,
deasupra florii, o neagră cunună,
deasupra gurii iubite,
sărut de tristețe.
E încă devreme.
Primește-mi căința.
Gândeam că numai și numai
dacă inima mea
s-ar aprinde
de spinii durerii,
dacă ploaia mi-ar muia
veșmântul,
în vanata țară a morții,
dacă aș închide
trandafirului ochii
și-aș atinge rana,
și aș lua parte
la toate durerile,
aș putea să-i ajut pe oameni.
N-aveam dreptate.
M-am rătăcit,
și astăzi te chem, bucurie.
La fel ca pământul
ești
necesară.
La fel ca pâinea ești de curată.
La fel ca râul ești de sonoră.
La fel ca albina, zburând, împarți mierea.
Un tânăr tăcut
am fost,
— bucurie —
desfrânate mi se păreau
cosițele tale.
N-a fost adevărat,
am aflat-o
când cascada și-au despletit
în inima mea.
Azi, bucurie, întâlnită pe stradă, du-mă cu tine, departe de cărți :
La fel ca focul dai viață căminelor.
cu tine vreau să merg din casă în casă, din sat în sat, din flamură-n flamură.
Nu ești numai a mea.
Vom merge pe insule,
vom merge pe mări.
în galerii de mină
și în păduri.
Nu numai sihastri tăietori de lemne
și biete spălătorese,
sau falnici și augusti
cioplitori de piatră
îmi vor întinde ciorchinele tale,
ci și tăietorii de lemn
și marinarii
organizați,
uniți între ei, în sindicate,
băieții neînfricați,
în luptele lor.
Cu tine, în largul lumii! Cu cântecul meu! Cu zborul stelei întredeschis, cu desfătările spumei!
îmi voi plăti datoria față de toți, căci tuturor le sunt dator bucuria.
Nimeni să nu se mire
că mă-ndrept spre oameni
cu daruri terestre,
căci luptând am aflat
că datoria mea pe pământ
e să-mpart bucuria.
Cu cântecul meu împlinesc destinul.