Când m-am născut te-ai luat după mine
și mă priveai sărăcie printre șipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi, tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea, streșinile repetau numele și prenumele tău
sau, câteodată, solnița spartă, cămașa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.
Stăteai acolo, la pândă, cu dinții tăi viermănoși,
cu ochii de mlaștină, cu limba ta leșioasă
care taie haina și lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruță la mahala
te găseam șezând pe un scaun,
mă așteptai.
Când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir ci numai șuierul rece al gurii tale.
M-ai urmărit, sărăcie, în cazărmi și spitale,
în război și pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la ușă.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoțându-mi
mobila în stradă. Oamenii o trânteau ca pe niște pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă, dintr-un maldăr de boarfe,
în mijlocul străzii și-al ploii,
îți făceai un tron hârbuit și, privind spre calici,
culegeai, de pe jos,
cea din urmă strachină a mea făcându-ți din ea diademă.
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruțătoare ai fost, necruțător sunt și eu..
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând.
Sub fiecare cearșaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie, te păzesc, te împresur,
te țintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
îți frâng,
dinții pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni.. Pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când își șterg de pe frunte nădușeala cea neagră
dau de poeziile mele.
În fiece zi o-nsoțesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărțind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă de viața mea,
care trăiește de sângele meu,
care luptă.
Voi înfrânge ofilitele-ți flamuri oriunde le-ai înălța.
Alți poeți, odinioară,
sfântă ți-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit și-au dispărut.
Eu te desfid, cu versuri aspre te lovesc în față,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, împreună cu alții, cu alții, mulți alții,
te-am surghiunit de pe pământ
într-o temniță de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să privești, cu un singur ochi,
pâinea și strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.
Sensul versurilor
Poezia descrie o luptă viscerală cu sărăcia, personificată ca un urmăritor implacabil. Poetul, inițial victima sărăciei, se transformă în cel care o vânează, folosindu-și arta pentru a o demasca și a o alunga, oferind speranță celor afectați.