Ei, fiule, știi tu, știi tu,
de unde vii?
Vii dintr-un lac cu pescăruși
albi și înfometați.
Într-o iarnă, alături de apă
eu și ea înălțarăm
un rug roșu de flacără,
degerându-ne buzele,
pârjolindu-ne sufletul,
azvârlind totul în flăcări,
arzându-ne viața.
Așa ai venit pe lume.
Dar ea, pentru a mă vedea,
și pentru a te vedea într-o zi,
a străbătut mările…
Iar eu, pentru a-i îmbrățișa
mijlocul dulce, – am străbătut pământul,
cu munți și cu războaie,
cu spini și cu deșerturi….
Așa ai venit pe lume.
Vii din atâtea locuri!
Vii din apă și din pământ,
din foc și din zăpadă,
din drumuri depărtate
spre noi, copile scump!
Vii din dragostea cumplită
ce ne-a cuprins în lanțuri
și vrem să știm cum ești,
vrem să ne spui atâtea
căci doar tu știi mai mult
din lumea ce ți-am dat-o.
Ca într-o furtună năprasnică
ne-am zguduit noi
arborele vieții,
până în cele mai ascunse
fibre ale rădăcinilor lui.
Iar astăzi apari
cântând în frunzar,
pe cea mai înaltă ramură
pe care am atins-o noi prin tine.
Sensul versurilor
Piesa este o odă către fiu, explicându-i originea sa din dragostea profundă și sacrificiile părinților. Subliniază călătoriile și obstacolele depășite pentru a-i da viață, evidențiind legătura puternică dintre părinți și copil.