Românie străveche, București aurit,
așa apăreai.
Infernalelor și cereștilor noastre republici
ale Americii.
Pastorală erai și întunecată,
spini și torturi îți străjuiau
mizeria groaznică.
În timp ce madame charmante
divagă prin saloane pe franțuzește,
biciul cădea
pe rănile poporului tău.
În timp ce literați eleganți
– în revistele lor –
îl studiau pe Lawrence spionul,
pe Heidegger sau pe „notre petit dieu”.
„Tout allait bien a Bucarest”.
Petrolul
lăsa pe degete arsuri
și-nnegrea chipul
multor români,
ca să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la New York și Londra.
De aceea
era atât de elegant Bucureștiul,
atât de suave cucuanele.
„Ah quel charme monsieur!”
În timp ce foamea
dădea târcoale înălțând
furculița ei goală
prin mahalalele negre
și prin trista câmpie.
Ah, da, domnilor, era
tocmai ca Buenos Aires,
ca Santiago sau Lima,
Bogota și Sao Paolo.
Unii puțini dansau în salon,
schimbând suspine între ei.
Clubul și revistele literare
erau foarte europene,
foamea era românească,
frigul era românesc,
jalea săracilor
în teascul comun era românească.
Și așa mergea viața,
din floare în floare ca și-n continentul meu,
cu închisorile pline
și valsu-n grădini.
Oui, madame, ce lume!
A fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreaga suflare distinsă!
Cu Bucureștiul s-a isprăvit
acel gust, acea linie,
acel delicios amestec
de putregai și „patiserie”!
Groaznic îmi pare,
eu spun,
că până și culoarea locală,
pitoreștile, zdrențuitele straie,
cerșetorii încolăciți ca rădăcinile,
fetele care, tremurând,
așteptau noaptea
la porțile balului,
toate acestea, vai, ce oroare, au dispărut!
Ce ne vom face, chère madame?
Vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite,
profund preocupați de „metaphisique”?
Sensul versurilor
Piesa descrie o Românie a contrastelor, unde luxul și eleganța coexistă cu sărăcia și suferința. Bucureștiul este prezentat ca un oraș decadent, marcat de inegalități sociale și corupție, unde aparențele înșală și valorile autentice se pierd.