Pablo Neruda – Cântecul de Disperare

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul își leagă de mare lamentația obstinată.
Părăsit asemenea cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh părăsitule!
Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peșteră cu naufragiați!
În tine s-au adunat războaiele și zborurile.
Din tine și-au înălțat aripile păsările cântului.
Ai înghițit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!
Era ora veselă a asaltului și a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.
Neliniștea pilotului, furia scafandrului orb,
tulbure beție a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!
În copilăria de ceață sufletul meu înaripat și rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!
Te-ai legat de durere, te-ai agățat de dorință.
Te-a doborât tristețea, totul în tine a fost un naufragiu!
Am împins înapoi zidul de umbră,
am pășit dincolo de dorință și de faptă.
Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o și am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem și te prefac în cânt.
Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioșie,
și cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.
Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
și acolo, femeie de iubire, în brațele tale m-ai primit.
Erau setea și foamea, și tu ai fost rodul.
Erau durerea și ruinele, și tu ai fost miracolul.
Ah femeie, nu știu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, și pe crucea brațelor tale!
Dorința mea de tine a fost cea mai teribilă și cea mai scurtă,
cea mai nepotolită și mai beată, cea mai intensă și cea mai avidă.
Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliți de păsări.
Oh gura mușcată, oh sărutatele membre,
oh dinții înfometați, oh trupurile împletite.
Oh copulația nebună de speranță și efort
în care ne încleștam și deznădăjduiam.
Și duioșia, ușoară ca apa și făina.
Și cuvântul de-abia-nceput pe buze.
Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorința mi-a călătorit,
s-a prăbușit în el dorința-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.
Din val în val încă ai pâlpâit și ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.
Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenți.
Oh santină de moloz, tu puț deschis și-amar.
Palid scafandru orb, nefericit oștean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!
Este ceasul plecării, crudul și-nghețatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.
Centura zgomotoasă a mării încinge țărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.
Părăsit asemenea cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsucește tremurândă-n mâini.
Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.
Este ceasul plecării. Oh părăsitule!