Viețuim, dar sub noi țara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puțin,
Pomenesc de plăieșul urcat în Kremlin.
Are degete groase și grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăților strâmbe
Și-i lucesc a năpastă carâmbii.
Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subțiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care șuieră, miaună, latră câinește,
Numai el, fulgerând, hăcuiește.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonț în ochi, glonț în frunte și glonț în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.
Sensul versurilor
Poemul denunță regimul opresiv al lui Stalin, portretizându-l ca pe un tiran crud, înconjurat de slujitori umili. Versurile subliniază tăcerea impusă și violența omniprezentă, sugerând o atmosferă de teroare și disperare.