În an treizeci și unu de la naștere de veac
Eu m-am întors, ba nu – citește: cu forța
Am fost întors în Moscova budistă.
Dar până atunci totuși am reușit să văd
Biblicul acoperământ al bogatului Ararat
Și două sute de zile petrecui în țara sâmbetei,
Care Armenia se cheamă din vechime.
De vrei să bei, acolo există apă
Din izvorul kurzilor, Arzni,
Gustoasă e și rece, plată și uscată
Cum ar fi apa cea mai de adevăr aproape.
Dar eu deja iubesc legile moscovite,
Deja nu-mi este dor de apa cea, Arzni.
În Moscova mălinii doar și telefonul.
Prin execuții ziua, oricare, -i renumită.
De vrei să trăiești, privești cu ascuns surâs
Spre laptele cu o budistă înalbăstrire,
Petreci cu ochii vreo tobă otomană,
Pe când el îndărăt pe roșie cale
Gonește în galop la simplă-nmormântare,
Sau întâlnești vagon încărcat cu perne
Și spui: „gâște-lebede, înapoi, acasă!”
Nu alege, țacănește, kodak drag,
Cât ochiul e cristalul pasărilor-stolnici
Și nu o sticlișoară oarecare! Mai mult clarobscur –
Încă, încă! Retina e flămândă!
Eu nu mai sunt copil. Morminte, tu,
Nu încerca să-nveți pe cocoșat – să taci!
Eu pentru toți vorbesc cu-atare forță,
Ca cerul gurii chiar cer să devină,
Ca buzele să-mi crape ca argila roză.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de exil și nostalgie față de locurile natale, juxtapuse cu acceptarea forțată a unei noi realități. Vorbitorul se simte ca un martor al vremurilor, purtând povara de a vorbi pentru cei care nu mai pot.