Omar Khayyam – Poezia Absolută

În juru-acestei roze plutește-o fină boare.
E-un nimb fragil de ceață? Vrej de parfum e oare?
Un rest din vălul nopții e părul tău de maur?
Trezește-te, căci zorii în cupe toarnă aur.
Surâs și puritate! O, răsărit divin!
În cupe scânteiază câte-un imens rubin!
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
Și arde altă creangă ca să ne parfumeze.
Din flori cerești coboară petale de lumină
Și-alcătuiesc corole de aur în grădină,
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roză.
În asfintit nori vineți mor în apoteoză.
În zori stropi puri de rouă pun perie pe lalele.
Duios și-nclină fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plăpânde și sfioase
Își strânge-n juru-i pudic tunica de mătase.
În astă seară vinul mă-nvață-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelată din închegat azur,
Și noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine.
Mă fascinează pururi un chip frumos de fată
Și mâna-mi are veșnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părți din mine o bucurie-i dată.
Ieri dis-de-dimineață cu-o fată ca o stea
Sorbeam parfumul nopții și vinul roz și ora.
Ca perla-n scoică vinul așa intens lucea,
Încât trezi deodată din somnu-i aurora.
Din cripta mea arome de vin au să emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătați.
Și-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Că-ndrăgostiții sta-vor în loc transfigurați.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.
Puțin mai mult vin roșu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă.
Khayyam, puțin mai multă tristețe fericirii,
Căci în curând iubita va-ncepe să-ți surâdă.
Noi suntem sensul unic al veșnicului Faur
Și noi esența primă din ochiul său curat.
Al lumii cerc l-asemăn cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.
E-april. Plutește-n aer o vrajă de nespus.
Se nasc din nou speranțe și-ndemnuri de a fi.
Fiece floare albă e mâna lui Moisi
Și-n fiecare briză respiră, blând, Iisus.
Zefirul răscolește obrajii rozelor
Și-n umbra parfumată ne mângâie extazul.
Atât de plin de vrajă și de noroc e ceasul,
Că tristul ieri dispare ca fulgul de ușor.
Toți idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credința cu răni ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristețea în vinul parfumat
Și mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.
Cu trandafiri se umple azurul de cleștar,
În aer curge-n picuri viersul privighetorii.
– Când știi că-n clipa asta smintiți visează glorii..
Ce mătăsos ți-e părul și trupul cât de clar!
Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.
Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă.
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tămâioasă
Vin, ca să-nec tristețea! Iar mâna ta duioasă
Să-nlăcrămeze harfei din strune de mătase.
Când vioreaua-n haină de ametist apare
Iar roza la suflarea zefirului se-nvoltă,
Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltă
Și sparge apoi cupa cuprins de încântare!
Trezește-te căci zorii în noapte-au aruncat
Cu pietre, și toți aștrii din cer i-a alungat.
Și, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur
L-a prins în lat pe Turret, vestitul rege maur.
Duh clar de vin e-n cupă, – și-n vasul de cleștar
Un suflet străveziu e. Cel ce-i opac și van
Nu-i demn să-mi stea la masa. Doar sfântul meu pahar.
Căci el este deodată și dens și diafan.
Zefirul blând desface a rozei fină haină.
Divina-i frumusețe privighetoarea-ncântă.
Mergi și te odihnește la umbra ei cea sfântă,
Căci taina-i dă viață și ea din nou o-ntaină.
Ce zi frumoasă-i astăzi! Și cât de blând zefirul!
În rouă-și spală fața aprinsă trandafirul.
Privighetoarea-i spune în grai străvechi și sfânt
„Îmbată-te tot timpul de-arome și de cânt!”.
Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea, E mai.
Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte:
O să vărsăm în iarbă vin roz până departe
Și-o să schimbăm grădina în câmpuri de lalea.
Când briza dimineții desface-a rozei haină
Șoptindu-i: ‘Toporașul s-a desfacut în luncă’
-Demn să trăiască-i numai cel ce contemplă-n taină
Iubita care doarme, bea cupa și-o aruncă.
Privește cedrul mândru! Atâtea brațe are!
Dar nu ca să cerșească, ci ca s-adune soare.
Și limbi nenumărate au nuferii și crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii și-al luminii.