Ea care nu cântă vreodată, cântă azi,
Cu pruncu-n braţe, – obraz lângă obraz.
Tril fericit şi glas tremurător
Ce sună, ca şi cum zvâcneşte-o dată
Cu laptele, o binecuvântată
Cântare, din acelaşi sfânt izvor.
Şuvoi e Vocea ei – tulburătoare,
Împrăştiată-n cer pustiu, pe mare,
Până la stele de dincolo de nor.
Apoi, o umbră mare deodată:
UANA, zeea muzicii, plecată
Pe leagănul din peşteră, uşor.
Curând se linişteşte cântu-n noapte
Şi visele. Iar sânul gol de lapte
Din gura delicată a căzut.
Adoarme pruncul. Şi ea însăşi pare
Fragilă, o fetiţă temătoare,
Când scurtul timp de cântec a trecut.
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment efemer de cânt al unei mame către copilul ei, un moment de grație și conexiune profundă. După acest moment, revine la o stare de fragilitate și tăcere, lăsând în urmă o umbră de efemeritate.