Adeseori, la adormirea serii, sufletul ei primea
față de munți o ușurare, cu toate că ziua de azi
era dură și cea de mâine necunoscută.
Dar, când se-ntunecă bine și mâna preotului se
ridica peste grădina mică a morților, ea.
Singură, dreaptă, cu prea puținele ființe familiare
ale nopții – adierea rozmarinului și funinginea
de la coșuri – la marginea mării veghea.
Într-altfel frumoasă!
Vorbe abia șoptite de valuri sau pe jumătate ghicite
într-un foșnet și altele care seamănă cu
ale morților și se sperie printre chiparoși
ca niște zodii ciudate, învârtindu-se în
jurul capului ei magnetic i-l aprindeau. Și una.
O limpezime de ne-nchipuit lăsa, în adâncul lăuntrului
ei, ca să se vadă adevărata priveliște.
Acolo unde, alături de fluviu, luptau cu Îngerul
oamenii negri, arătând în ce chip frumusețea
se naște.
Sau ceea ce noi, altfel, numim lacrimă.
Și-atât cât ținea meditația ei, simțeai, își revărsa
chipul ce strălucea cu amarul din ochi și cu
pomeții obrajilor imenși ca de hetairă.
Întinși până-n extremele puncte ale constelațiilor
Marelui Câine și Fecioarei.
„Departe de molima orașului, lângă ea am a visat o
putietate, unde lacrima să n-aibă înțeles
și unde singura lumină să vie din văpaia
care-mi mistuie toată ființa.
Umăr la umăr amândoi împreună să rezistăm
la povara celor ce vor veni, jurați în
extrema liniște și-n domnia astrelor.
Ca și cum n-aș fi cunoscut, agramatul, că tocmai
acolo în imensa liniște se-aud cel mai
oribile zgomote.
Și că, de când singurătatea din pieptul bărbatului
a devenit nesuferită, a răspândit și-a semănat stele!”
Sensul versurilor
Piesa explorează frumusețea și liniștea găsite în natură și în meditație, în contrast cu zgomotul și singurătatea vieții urbane. Vorbește despre o conexiune profundă cu o persoană iubită și despre dorința de a evada împreună într-un loc unde lacrimile și suferința nu mai au sens.