O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Și legănate lin s-afundă
În pacea coardelor de brad..
Cântare, meșteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Și-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet..
Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Și plânsul veacurilor duse
Ma-nfioară când te-ascult..
Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a agățat?..
Și cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Și moartă turma lui de oi?..
Târziu odată cine știe?
Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De după-o aripă de nor..
Te-a coborî în largul văii,
Și-o lume te va asculta,
Și-o lume-ntreagă va începe
Să plângă cu durerea ta..
Sensul versurilor
Piesa evocă melancolia unei doine care se stinge în natură, purtând cu ea ecoul vremurilor trecute. Ea personifică doina ca pe o soră a poporului, a cărei durere va continua să rezoneze chiar și după dispariția ciobanului și a turmei.