Dezgroapă, moșnege, cu mâinile-n tremur,
Comoara ta veche de jale.
Tu porți ferecate durerile noastre
În vaierul strunelor tale.
În ele-mpletit-au străbunii cucernici
Credința visării deșarte,
Și-n graiul lor plânge și n-are repaos
Amarul nădejdilor moarte.
Se-ndoaie, se-ntinde și tremură arcul,
Și lemnul prelung se-nfioară,
Când două mărgele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioară.
Ne cântă bătrânul. – Căruntă pleoapa
O vezi cum povara-și frământă.
Cum mâna lui cade. I-alunecă arcul.
Mai cântă, lăutare, mai cântă!
S-a stinge și roua pleoapelor noastre,
Și ochii lumina și-or frânge,
Ci, strâns cetluită de marmura vremii
Cântarea ta veșnicie va plânge.
Pe aripi de vânturi trăi-va pribeagă
Oftarea ta sfântă, moșnege,
De jalea-i răzleață va plânge amurgul
Și plânge-vor frații de-o lege.
Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
Și-ncet grăitoarele unde
Bătrânilor codri și-or spune mustrarea,
Iar codrii cu glas vor răspunde.
Pe rând vor începe să freamăte brazii,
Gătindu-și cetatea măiastră,
Și focuri pe creste pe rând rumeni-vor
A bolții naframă albastră.
Când soarele mândru din nori va purcede
Văzduhul senin să-ntretaie,
Aprinsă scânteia ascunselor doruri
Va arde cu munți de văpaie.
Un vifor năpraznic, cu brațe de flăcări,
Topi-va în goana lui cruntă,
Din jalea pribeagă a strunelor tale
Măreață cântare de nuntă!
Sensul versurilor
Piesa evocă un lăutar bătrân care, prin muzica sa, exprimă durerea și speranțele pierdute ale neamului. Cântecul său devine o ofrandă eternă, purtată de vânturi, care va continua să emoționeze și să amintească de trecut.