Dorința.
Departe-aș vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineața de Florii
Să mă cunun cu tine.
Să ne-așezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Și tu, cea mai frumoasă.
Să vie și mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.
Acolo să trăim în munți
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Și să le spun din carte:
Că sunt de neam împărătesc,
Din țara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată.
Și că azi oamenii-nvățați
Așteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.
Copiii noștri să-i înveți
Tu: Crezul.. Născătoarea..
S-ajung să-i văd cântând pe toți
În strană, sărbătoarea.
Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deșerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: „Dumnezeu să-l ierte!”
Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
„Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
„Pe-un om de omenie!..”
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă de a întemeia o familie într-un cadru idilic, rural, cu respectarea tradițiilor și credinței. Vorbitorul își imaginează o viață simplă, dar împlinită, culminând cu o moarte împăcată și omagiată de comunitate.