Oglindindu-mă în fum
– seară bună, ariciule –
o perfectă lună-acum
– ce mai faci, măscăriciule? –
mă desfigurează brusc
– rât subțire și perie –
și pe pagină mă usc
– toată lumea se sperie –
și de singură ce sunt
– animal, fugă stranie –
mă fac una la pământ
– păru-ți galben, Uranie! –
și de singură ce nu-s
– ce de foșnete, viciule! –
luna mă acceptă sus
– noapte bună, ariciule.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente contradictorii de singurătate și acceptare, folosind imagini puternice și un dialog interior fragmentat. Eul liric se confruntă cu propria imagine reflectată, oscilând între vulnerabilitate și forță.