-Sunt călătorul ciudat,
fără chip, pe câmpiile zării.
În părul meu, păsări solemne se zbat.
Sunt marele dușman al nemișcării.
-Vântule, nu vreau răscoală. Nu încă.
Mă sperie această voce: tu.
Nu-mi zdrobi trupul tânăr de stâncă.
Vântule, nu. Încă nu.
-În somnuri, în sare, ai timp să te-ntorci,
în culcuș de nisipuri inerte.
Ci eu vreau să sun cu o mie de orgi,
frumoaso, triumful tău verde!
-Mă tulbur… Mușchi de apă-ncordez.
De dragoste, cânt!
Fluidă, înaltă, din albie ies
Să fiu vânt, să fiu vânt!
Sensul versurilor
Piesa este un dialog poetic între vânt și mare, explorând teme de transformare, nemișcare versus mișcare și forța naturii. Marea, inițial reticentă la schimbare, este în cele din urmă convinsă de vânt să își accepte potențialul dinamic și să se transforme.