Trei călăreţi pe câmpul gol,
Învinşi, se-ntorc domol, domol.
Din răni adânci cad stropii grei,
Simt caii sânge cald pe ei.
Din frâie picură, din şa;
De colb şi spume-i spală-abia.
Caii-l reţin, călcând tihnit,
Astfel prea gros e, prea grăbit.
Merg călăreţii-n strâns alai,
Se sprijină-ntre ei pe cai.
Mâhniţi, în faţă se privesc
Şi unul altuia-şi grăiesc:
„M-aşteaptă-o floare în pridvor,
De-aceea-mi pare rău că mor.”
„Am casă, curte şi grădini,
Dar am să mor printre străini.”
„Eu doar la Domnul caut har,
Şi-atât. Dar mor cuprins de-amar.”
Pândind al morţii drum spre-apus,
Trei vulturi şi-i împart de sus,
Astfel: „Acesta-i prânzul tău,
Cellalt al lui, acesta-al meu.”
Sensul versurilor
Trei soldați se întorc învinși de la luptă și își acceptă soarta cu regret. Fiecare dintre ei are o legătură cu viața pe care o părăsesc, dar moartea este iminentă, iar vulturii așteaptă deja.