Ploaia a șaptea zi nu contenește
Și s-o oprească nu e cineva
Și tot mai des un gând iar alicește
Că poate satul întreg s-a îneca.
Stoguri plutesc și scânduri fug pe valuri,
Și se afundă-n apă-ncet, treptat
Uitatele căruțe de pe maluri,
Fățarea-ntunecată s-a-necat.
Drumuri demult s-au prefăcut în râuri,
Iar lacurile mări devin pe rând,
Trec peste praguri ape fără frâuri
Familiei ancore sfărâmând.
O săptămână toarnă, alta toarnă..
Vederi mai triste nu am mai văzut
Un cer întunecat apă răstoarnă
Pe-un câmp de apă cu luciri de lut.
La țintirim morminte-s înecate
Doar stâlpii îngrădirii mai stârcesc
Ca crocodili sicrie-ntunecate
Prin ape din desișuri se sucesc.
Trosnind, plutesc obscure, anonime
Pe sub torentul ce nu dă-n mai rar,
Se duc îngrozitoarele fărâme..
Mult timp s-a aminti acest coșmar.
Noroc că satele sunt ca și pe ostroave
Fiindcă-s cățărate pe vreun dâmb
Și-s insule movile și dumbrave.
Țăranii clătinând din capuri strâmb
Vorbesc arar din luntre și-ntuneric,
Case salvând și vitele le scot,
Copiii ocărăsc fără putere
Și:„Slavă Domnului! ” – să zică încă pot –
„Slăbește ploaia, iată.. ” – vor să spere –
„Și-n albie o să se-ntoarcă tot.. ”
Sensul versurilor
Piesa descrie o inundație devastatoare care amenință un sat, distrugând case și cimitire. În ciuda disperării, oamenii își păstrează speranța că ploaia se va opri și viața va reveni la normal.