Eu iubesc când freamătă mesteceni,
Frunzele când li se-nvârt ca-n nins
Și-ascultând lacrimi pornesc să-nece
Ochii dezvățați demult de plâns.
Iată se trezește-o amintire
Evocând în inimă un gând
Și aud o șoaptă de iubire
Bucurie și durere dând.
Dar mai deseori proza atacă
Parcă vântul suflă mohorât
Tot așa foșnește un mesteacăn
Lângă-al mamei mele trist mormânt.
La război l-au doborât pe tata,
Iar la noi pe drumul vechi din sat
Frunzele-n cădere-nvolburată
Galbene vuiau învolburat.
Țara mea! Iubesc ai tăi mesteceni
Tot cu dânșii-n viață-am stins și strâns,
De-asta lacrimi năvălesc să-nece
Ochii dezvățați demult de plâns.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de nostalgie și melancolie, legat de amintiri din copilărie și pierderea celor dragi. Imaginea mestecenilor este centrală, simbolizând atât frumusețea naturii, cât și tristețea amintirilor asociate cu războiul și moartea.